Povestea unei umbre

       Pe el il stiam de cand el nu se stia. Realitatea lui se desfasura cu o viteza sufocant de mica.
    Decupa tot ce vedea, in bucatele exasperant de mici si le soptea pervers in toate timpanele, sub toate sensurile, prin toate formele, la toate genurile. Isi lingea forma, o confirma si o comprima, stia sa opreasca pana si ecoul. Incepuse sa fumeze mult ca sa se fereasca de cancer. Ramaneam mereu in spatele lui si mereu ma calca pe maini. Intr-o vineri dimineata i-am aratat unde sa se prabuseasca. Ne-am rostogolit vorbind, prin oameni, prin oase, prin alcatuirea lui bolnava. Si-a cumparat cuvinte si s-a reinventat... idiotu'. Extremele i se rupeau intre dinti, dintii in alti dinti. M-am intalnit intr-o zi cu o alta umbra care il cunoscuse si ea. Auzise o conversatie in care el soptea fericit ca nu mai produce durere decat celor care ii vorbesc. Credea ca nu exista dar ma vedea mereu. Si eu il vedeam pe el cum injura timpul cu vorbirea lui dezarticulata. Cu toate astea, am stat mereu langa el, nu din obligatie ci pentru ca mereu m-au amuzat cuvintele pe care si le repeta neincetat: " In loc sa mor, nici n-am existat".