M-am nascut stricat. Am incept sa urasc soarele pentru ca ma obliga sa va vad chipurile. Daca ar fi dupa mine v-ati hranii prostia pe intuneric. Devastez metabolisme, fac incizii in pulsul vostru slab si incep sa-l umplu cu toxine. Incep sa nu mai simt nimic, nici macar ura...asa ca va las. Caracterul meu monosilabic se cristalizeaza tragic. Doua picaturi hidrogen si una oxigen. Topesc cuvintele si montez o scena lichida. Aduc temperatura
mult sub zero si transform frazele in ghetari pentru a-i crea o fundatie stabila. Alunec. Toate personajele mele
merg stramb. Probabil eu sunt de vina. Am cazut de atatea ori incat am miscat axa Pamantului. Ies afara,
va urmaresc gesturile si nimic mai mult. Sunt obosit. Ma oboseste obligatia de a face ceva... mi se pare
ca sunt prea absent ca sa fiu real. Prin tot ce fac reusesc sa intristez, sa dezamagesc, sa stric.
Mi-e somn.
